Asea

Îmi amintesc şi acum sfîrşitul acelei veri, smochinii copţi de prin curţile oamenilor, şiragurile de peşti, de curînd agăţate sub streşini la uscat, rufăria care strălucea la soare pe frînghii, pomii încărcaţi de rodii, cu crengile atîrnînd pe lîngă zidurile de piatră, pisicile păşind tiptil pe treptele de lemn ale caselor, aţîţate de peştele la care nu puteau ajunge. Marea zăcea calmă printre stînci, iradiind căldura verii. Peştişori cît chibritul se zbenguiau în apa străvezie, grăbindu-se să se ascundă în umbra stîncilor. În port şi la bursa pescărească activitatea era în toi: soseau corăbiile încărcate cu peşte. Se întorceau cu bărcile lor vechi şi bătrînii pescari, care-şi duceau peştele acasă, apoi luau pîine, brînză, apă şi porneau din nou în larg. Către seară, de pe colinele gălbui, coborau spre orăşel măgăruşii. Înşiraţi unul în spatele celuilalt, purtînd în spate pe bătrînii care se înapoiau acasă de la podgorii şi grădini, urecheaţii călcau calm şi egal, stîrnind nori mici de praf cu copitele, iar în urma lor, cenuşa caldă mai stăruia o vreme, plutind îndelung în lumina purpurie a amurgului.

Atunci, la sfîrşitul acelei veri, am întîlnit-o pe Asea.

Era într-o miercuri. Dimineaţa devreme am pornit-o pe linia telefonică – se produsese un deranjament, probabil undeva către Ropotamo, în pădure, deoarece pe linia Miciurin se auzeau două-trei convorbiri. Săptămîna trecută fusese o furtună de vară urmată de ploaie, pesemne vreo creangă se rupsese şi căzuse peste cablurile telefonice, încurcîndu-le.

Mergeam pe linie. De la pichetul de pază, unde îmi făceam armata, cablurile se întindeau pe lîngă căsuţele bătrîne dinspre mare, în spatele zidurilor de piatră. Coborau o bucată de drum în străzile orăşelului, apoi urcau deasupra plajei, pierzîndu-se către dealurile nisipoase din sud. Era devreme. Pe plajă se zăreau doar vreo cinci-şase inşi.

Am ieşit din oraş şi am luat-o pe poteca dintre viile aflate pe deal. Printre frunze se iveau ciorchini de poamă dulce. În mijlocul grădinilor „tronau“ sperietoarele cu pălării negre, rupte, şi cu mîinile răşchirate. În depărtare tremurau valurile albastre ale mării, la care aveam s-ajung peste o jumătate de oră. Eram vesel, cîntam o melodie oarecare şi mă convingeam pentru a nu ştiu cîta oară cît de bine e să fii transmisionist. „Ghearele“ îmi atîrnau pe spate, zdrăngănind monoton.

Am ajuns la staţia de pompare, pitită printre plopii înalţi, am băut apă şi m-am scăldat în mare. Apa caldă şi densă mă legăna uşor. Mă lăsam pe spate, dădeam din picioare şi priveam norii mici, albi, oare se mişcau spre răsărit.

După aceea, înviorat, mi-am îmbrăcat vestonul, mi-am tras pantalonii-pană, mi-am pus pe umăr „ghearele“, aparatul telefonic portativ, am aruncat sacul cu pesmeţi pe umărul celălalt şi mi-am continuat drumul pe linie, în timp ce cu un ochi trăgeam la soare, iar cu celălalt spre dunga nesfîrşită a cablurilor metalice.

Plajele fierbinţi tăceau în jurul meu, întinderile de nisip, pustii, zăceau, kilometri în şir, udate pe la margini de apă verzuie. Nisipul strălucea în soare, ierburile de mare stăteau încremenite, albite de razele lui şi de vînturi. Printre dune se arătau frunzele verzi ale smochinilor. Nici un om nu se zărea la orizont, o linişte apăsătoare se aşternuse în jur, cuprinzînd şi dealurile stîncoase de dincolo de şosea acoperite pe-alocuri cu tufăriş şi arbori pitici. Nici n-aveam să mai întîlnesc vreun om pînă la Ropotamo. Trecusem deseori pe-aici. Rămăseseră în urmă locurile unde uneori întîlneam turme de porci, pe care oamenii le adunau şi le mînau către umbra păduricii.

Şi astfel, netulburat, am ajuns la stîncile din faţa Insulei Şerpilor. Aici, linia telefonică înainta în pădure şi trebuia să mergi de-a dreptul prin poiene şi tufişuri, fiindcă nu mai urma firul potecii.

După o jumătate de oră am descoperit deranjamentul – un copac căzuse peste cabluri. Nu reuşise să le rupă, dar le încîlcise ca pe nişte fire de tort. Fără secure nu se putea face nimic. Copacul nu fusese smuls din rădăcină, ci numai mişcat puţin din loc de furtuna care îşi făcuse de cap săptămîna trecută. De aceea nu rupsese cablurile, se ţinea încă zdravăn în rădăcini.

Am pornit spre Ropotamo, spre rîu, trebuia să mă abat pe la pichetul de pază, să mai iau un om cu mine, să iau şi o toporişcă, pentru ca treaba să iasă ca lumea.

Toată după-amiaza am cioplit la copacul acela. Eram cu ochii în patru, ca nu cumva să cadă peste linie, căci ar fi rupt toate cele patru cabluri şi atunci ne-ar fi dat de furcă două-trei zile.

Am terminat abia la căderea serii şi, frînţi de oboseală, am pornit-o spre golf. Barca pichetului ne şi aştepta. Curînd ne duse la punctul de pază. Am luat cina, deşi nu se întunecase încă, dar se vede că flămînzisem după atîta muncă. Soarele se ascunsese în spatele pădurilor, unde întunericul abia acum începea să învăluie văzduhul cristalin.

Băieţii insistau să rămîn peste noapte la pichet, să ascult radio, mai ales că le adusesem baterii, şi să le mai spun noutăţi. Dar eu n-aveam chef să rămîn, voiam să ajung înainte de căderea nopţii la Primorie, să înnoptez la pichetul de acolo şi a doua zi să iau vreun vas pescăresc sau vreo barcă spre orăşel. Nu-mi convenea să bat treizeci şi nouă de kilometri pe jos, cale-ntoarsă, cînd ştiam că pescarii porneau de dimineaţă, în revărsat de zori.

De aceea m-am rugat de băieţii din Ropotamo să mă ducă cu barca pînă la chioşcul lui Gogo, de la podeţul de bambus al rîului, de unde începea drumul spre Primorie.

Chioşcul lui Gogo din Pavlikeni, cunoscut pe cursul rîului, era de fapt un cort mare, înţesat cu lădiţe de bere, vin, limonadă, oale cu tocătură. Aici se frigeau mititei şi se prăjeau chifteluţe. Fumul des se înalţă neîncetat deasupra copacilor. Gogo e om întreprinzător, şi-a întins dugheana din foi de cort, cu firma „Bere şi grătar“, pînă la podeţul de bambus de lîngă chei, unde începe poteca spre Primorie şi de unde pornesc bărcile spre „împărăţia“ nuferilor.

Pe potecă se înghesuie lumea duium. Unii îşi aşază corturile şi rămîn două-trei zile pe malul rîului, alţii se plimbă cu barca pînă la nuferi ori pînă la vărsarea rîului. La dispoziţia oaspeţilor stau cîţiva pescari din orăşel, care-şi îndeasă buzunarele cu bancnote, căci în timpul verii aici e mare afluenţă de vizitatori.

Şi oaspeţii, şi pescarii sînt clienţii lui Gogo, mănîncă mititei şi beau bere, fac dever serios, îngroşînd teşchereaua pavlikeanului. Întreprinderea este, ce-i drept, a statului, dar mai rămîne destul şi pentru Gogo.

Maria, nevasta lui Gogo, care face salatele, taie pîinea şi aduce comenzile, este apariţia cea mai atrăgătoare din împrejurimi. Şorţul ei lucios de saten tremură pe trupul tînăr şi mlădios, ochii îi ard, negri şi adînci.

Cînd am ajuns la cortul lui Gogo, la mesele înjghebate la repezeală din scînduri negeluite, şedea Momcilov, ofiţer la detaşamentele de muncă. Oamenii lui construiau şoseaua şi podul de peste rîu, puţin mai la vale de podeţul de bambus. Momcilov bea rachiu de mentă şi nu-şi mai lua ochii de la Maria. În faţa lui şedeau trei pescari aproape chercheliţi. Şi ei priveau lacom femeia. Maria tocmai tăia un castravete şi amurgul care se lăsase punea o umbră dulce pe braţele ei albe, rotunde şi ademenitoare.

Circulau tot felul de zvonuri în legătură cu Maria. Chiar şi eu le ştiam, numai Gogo se pare că nu le ştia încă ori poate îşi făcuse socoteala că e mult mai convenabil s-o ţină pe Maria aici, decît s-o trimită la Pavlikeni. El tot timpul socotea ceva, număra bani, mergea la Primorie după marfă, descărca lăzile cu înfrigurare, absorbit de cîştigul pe care-l urmărea.

Iar Maria se strecura uneori tîrziu, în puterea nopţii, şi, în vîrful picioarelor, prin iarbă, se ducea la vreunul din corturile întinse la marginea pădurii ori parcurgea tiptil cei treizeci de metri pe poteca dintre copaci, unde o aştepta Momcilov.

Permanent în jurul chioşcului lui Gogo erau corturi. Soseau tot felul de oameni din întreaga ţară, pescuiau în rîu, rămîneau cîteva zile şi apoi o luau pe ţărmul mării către Primorie, ori şi mai la sud.

Şi acum se zăreau corturile galbene la marginea poienii de lîngă pădure, ardeau focurile aprinse, se auzea zvon de chitară. În două corturi străluceau luminile puternice ale lămpilor „Petromax“, descoperind mai multe siluete.

L-am salutat pe Momcilov şi pe cei trei pescari şi m-am aşezat la masa lor. Eram cunoştinţe vechi, tot anul ne întîlnisem mereu pe drumuri sau în oraş.

– Mergi la Primorie? l-am întrebat pe Momcilov.

El avea un jeep, cu care puteam să ajungem foarte repede în sat.

– Mai tîrziu! îmi răspunse şi privi spre Maria. Mai tîrziu, Saşko, către douăsprezece-unu noaptea… Dacă poţi s-aştepţi pînă atunci, te iau cu mine.

– Saşko – zice bai Gheorghi Paputo – bea o mentă de la mine, nu te grăbi, slujba-i lungă… bea, că eşti băiat bun.

El, bai Nikolai şi Karamana îşi legaseră, pare-se, de-o bună bucată de vreme bărcile de chei, că prea erau în bună dispoziţie!

– Saşko nu bea mentă – zise Karamana. El e drac, bea vin. Maria, un vin pentru Saşko.

Bai Nikolai tăcea şi zîmbea vesel.

Maria aduse vinul şi-l privi pe Momcilov. Bai Gheorghi Paputo ridică paharul:

– În sănătatea ta, Marie!…

Maria rîse şi se îndreptă către Gogo. Acesta îşi pusese şorţul alb şi frigea nişte mititei, un fum iute şi înecăcios venea dintr-acolo.

Am băut un pic din paharul cu vin şi m-am luat de bai Gheorghi Paputo:

– Dacă nu mă-nşală ochii, voi v-aţi apucat să vă „odihniţi“ de pe la prînzişor, ai?

Chipul lui bai Nikolai se lumină de-un zîmbet larg, iar Karamana zise:

– Da’ de unde! Pînă acu’ vreun ceas i-am plimbat pe turişti. Uite, ăştia iar vin! Îmi sare muştarul numai cînd îi văd!

Am privit într-acolo. Prin iarba crescută printre copaci veneau spre noi doi băieţi şi o fată. Băieţii ţineau cîte o sticlă cu rachiu de mentă în braţe. Se opriră lîngă masă şi lăsară sticla în faţa lui bai Gheorghi Paputo.

– Facem cinste! clipiră ei ştrengăreşte din ochi. Ce se mai aude cu trebşoara aia a noastră?

– Vor să-i duc pe întuneric să vadă nuferii – spuse bai Gheorghi. Cică vor lua şi felinare, ca să fie mai romantic, de! Le-am spus că acum bem rachiu, dar parcă ai cu cin’ să te-nţelegi?!…

– Nici nu-ncape vorbă – zise şi Karamana. Acum ne-am aşezat să bem rachiu de mentă. Mai stăm şi noi la un păhărel de vorbă… Nu mai lucrăm, doar v-am spus. Dacă vă mai văd o dată că veniţi…

Eu urmăream fata. Ochii ei verzi mă atrăgeau ca un magnet! Nu puteam să mă rup de ei cu nici un chip. Pe faţa slăbuţă şi smeadă erau încercuiţi de o linie fină, elicoidală, gînditori şi codaţi. Ea îi zîmbi lui Karamana şi zise:

– Faceţi o excepţie, vă rog…

Bai Nikolai, care zîmbea cu bonomie, se trezi vorbind:

– Bine, dacă vrea Saşko, să vă ducă el pînă la nuferi. Noi nu putem, am terminat treaba pe ziua de azi.

Şi mă privi cu ochii lui blînzi, albaştri, în care tot mai stăruia rîsul acela blajin.

– Da – spuse şi Karamana. Lui Saşko îi dăm barca. Dacă vrea, să vă ducă el, noi rămînem aici şi ne vedem de băutură…

Cei trei se întoarseră spre mine. Eu priveam ochii fetei. Culoarea lor verde, nemaiîntîlnită îmi pricinuia o tulburare caldă şi adîncă.

– Hai! îmi zîmbi fata. Numai o jumătate de oră. Vă rog… Saşko!

Bai Nikolai zîmbea înţelegător şi mă privea aşteptînd răspunsul meu. Momcilov îl bătu pe umăr şi-i mai turnă din rachiu, iar Karamana adăugă:

– Du-i, mă Saşko, dacă vrei…

I-am dus pînă la nuferi în noaptea aceea caldă de vară şi ne-am întors abia către miezul nopţii. În drum, cei trei coborau mereu prin micile porturi şi aprindeau focuri…

La înapoiere i-am găsit pe pescari dormind în coliba lor de trestie. Am legat barca de chei, am pus lacătul la motor şi am pornit să-l caut pe Momcilov.

Nu se vedea pe-aproape, în schimb jeepul era tras în marginea drumului de partea cealaltă a rîului. M-am întors la barcă, m-am întins în ea şi am închis ochii. În jur era linişte. Doar buturugile ardeau sîsîind mocnit, însoţite de zumzetul ascuţit şi necontenit al ţînţarilor.

– Saşko! şopti cineva. Dormi?

Era fata. Am sărit în picioare.

– Ai întîrziat din cauza noastră – observă ea – şi acum eşti nevoit să dormi în barcă. Vino în corturile băieţilor. Se va găsi un loc şi pentru tine.

– Nu mi-e somn – i-am răspuns eu, privind-o drept în ochi. Să ştii că ochi ca ai tăi n-am mai văzut!

– Hai să fumăm cîte-o ţigară, vrei?

Şi coborî în barcă, lîngă mine. Am fumat în tăcere, tulburat şi puţin stingherit. Nu ştiam ce să fac. Nu trecură nici cinci minute, şi peste barcă se aplecă statura corpolentă a lui Momcilov.

– Saşko, aici erai, mă? zise el. Eu sînt gata! Dacă vrei, vino!

M-am ridicat şi am întins fetei mîna.

– La revedere! am spus eu prosteşte.

Am sărit din barcă şi am pornit cu Momcilov pe podeţul de bambus spre jeep. Aş fi vrut să rămîn cu ea, să stăm de vorbă, să fim împreună, dar păşeam alături de ofiţer şi picioarele singure mă duceau înainte. Îmi părea rău de fiecare pas, de fiecare metru care ne despărţea, şi distanţa se mărea în ciuda dorinţei mele de a rămîne, independent de voinţa mea.

Pe zidurile cetăţii străluceau scuturile apărătorilor. Soldaţi înverşunaţi ţineau în mîini arcurile întinse şi priveau spre cîmpie. În spatele lor fumegau cazane clocotinde cu smoală şi catran.

Pe cîmp, asemenea unui val calm, dar necontenit în mişcare, înaintau pîlcurile vrăjmaşe, îmbrăcate în armuri, cu steagurile desfăşurate. Caii sforăiau nerăbdători şi se propteau în două picioare, gata să pornească în galop către cetate. Dar cavalerii trăgeau puternic de frîie, strunind caii şi „blocurile de fier“, şi, unul după altul, disciplinat şi metodic, înaintau din flancuri către ziduri. în spatele cavaleriei veneau pedestraşi fără număr, de asemenea în zale şi coifuri, cu lănci în vîrful cărora fluturau flamuri înguste.

În spatele cetăţii se zărea, albastră, marea calmă şi nemărginită.

Pe neaşteptate, unul din cavaleri, cu coif argintat şi platoşă din solzi aurii, cu steag alb-roşu fîlfîind în vîrful suliţei, ţîşni printre rînduri, împrăştiindu-le într-o clipă, apoi trecu în iureş printre pedestraşii care se dădeau cu grabă la o parte, lăsîndu-i un întreg coridor…

– Alo! Cavalerul! Hei, cavalerul! Ce faci? Ce faaaaci? Ai dat totul peste cap! răsună un glas puternic, metalic deasupra cîmpiei. Unde goneşti?!

Dar steagul alb-roşu al cavalerului gonea printre rîndurile răvăşite, iar calul acoperit de-o pelerină în carouri albe şi negre alerga spre şosea mîncînd pămîntul.

– Stooop! ţipa turbat în porta-voce regizorul! Stop, toată lumea! Opriţi-vă! Înapoi pe locurile de plecare!

Aparatul, care se mişca neîncetat în travling şi filma în racourçi armata care înainta, se opri. Operatorul se îndreptă de şale, îşi şterse cu dosul palmei fruntea transpirată şi strigă spre regizor:

– Ce l-a apucat pe zăpăcitul ăla? Şi-a pierdut minţile? Unde dracu-a fugit?…

– O să-i sucesc gîtul! striga furios regizorul. Numai să pun mîna pe el!… Mi-a stricat tot cadrul!

Călăreţul zbura acum pe şosea în urma automobilelor, care se mişcau încet, urmărind priveliştea. Steagul albroşu tremura în văzduh.

Călăreţul ajunse maşinile şi-şi struni calul. Din ultimul automobil coborî o fată.

– Bună ziua! am salutat eu, răsuflînd din greu. Mă mai cunoaşteţi?

Am sărit de pe cal şi mi-am scos coiful din cap.

– Saşko! strigă mirată fata, şi soarele străluci în ochii ei verzi. Tu eşti?

Nu departe de orăşel, pe ţărmul stîncos al mării se trăgeau ultimele cadre ale unui film istoric. In mai puţin de două săptămîni meşterii ridicaseră din placaj şi scînduri o cetate cu ziduri inaccesibile şi cu turnuri crenelate, care se profilau pe fondul albastru al mării. Luaseră soldaţii de la unităţile vecine – infanterie marină, artilerie de coastă şi grăniceri – îi îmbrăcaseră în zale, le puseseră pe cap coifuri şi săbiile străluciră în văzduhul încins. Soldaţii se transformară în latini vicleni, în cavaleri cruciaţi, conduşi de şi mai vicleanul Baldovin. Cei zece cai ai pichetului nostru formară unul din şirurile legiunilor invincibile.

Nu reuşisem s-o uit pe fata pe care o lăsasem atît de prosteşte la Ropotamo. Mă gîndisem la ea neîncetat, culoarea verde şi adîncă a ochilor ei mă urmărea mereu, mă învăluia şi îmi spuneam că niciodată n-aveam să mai întîlnesc o astfel de fată. Asta se întîmplă doar o dată în viaţa omului, iar eu ratasem totul ca un idiot, cu uşurinţă şi pe negîndite, încît îmi venea să mă dau cu capul de pereţi.

Legiunile porneau din şosea, astfel ca aparatul de filmat să le poată prinde întîi într-un plan general. A treia zi, cînd pornirăm atacul decisiv, la marginea şoselei se opriră patru maşini. Oamenii coborîră din ele, privind curioşi spectacolul ce se desfăşura înaintea lor.

Deodată printre ei am zărit-o pe fata din Ropotamo.

Legiunile îşi iuţiseră mersul, coloanele de oţel înaintau în rînduri compacte, gata de luptă, iar eu mă rugam în gînd ca oamenii să mai stea şi să privească pînă la capăt episodul. Dar ei priviră cît priviră, apoi se urcară în automobile, şi-şi văzură de drum.

Atunci am dat pinteni calului, am încurcat rîndurile, am împrăştiat şirurile de pedestraşi, zburînd apoi printre maşinile de pe şosea. Nu-mi păsa de filmul lor şi nici de coloanele înmărmurite. Mă stăpînea un singur gînd, unul singur: să ajung maşinile înainte de a-şi fi mărit viteza. Ultimul automobil, văzînd că pe urmele lui se năpusteşte un cavaler cu steagul fluturînd, opri pe neaşteptate.

– Saşko! repetă fata. Cum ai ştiut că sînt în maşină?

Tăceam şi o priveam în ochi. Calul bătea nerăbdător din copită, înfierbîntat de atîta goană.

– Am să vă prind din urmă – spuse fata tatălui ei, care o privea întrebător. Voi duceţi-vă, o să vă găsesc eu cînd ajung în oraş.

– Bine! rîse înţelegător tatăl. Ne găseşti la cazinou, unde vom lua masa.

Pînă în orăşel nu mai erau decît vreo doi kilometri.

Atunci, acolo în drum, sub soarele arzător, i-am spus ceea ce gîndisem în acele două zile.

I-am spus cît de rău îmi păruse că ne despărţisem atît de stupid lîngă Ropotamo, fără să o întreb măcar cum o cheamă, şi că în viaţa omului sînt foarte rare astfel de întîlniri.

– O fată ca tine nu voi mai întîlni niciodată – i-am spus eu. N-ai decît să rîzi de mine, dar ţin neapărat s-o ştii.

Ea mă privea cu ochii ei verzi şi nu zicea nimic.

Asea şi părinţii ei rămaseră în orăşel cinci zile.

Niciodată nu voi uita cele cinci zile de la sfîrşitul verii. Nu voi uita marea calmă şi stîncile arzătoare, tăiate pe alocuri de apa albastră, dimineţile liniştite şi luminate de soare, cînd zăceam pe steiurile de piatră şi ne priveam în tăcere.

Liniştea punea stăpînire pe golful mic şi stîncos. Nu era nimeni în jur, marea era pustie pînă-n zarea depărtată şi nimic nu tulbura tăcerea, care ajungea pînă la cer. Eram ameţiţi de atîta linişte şi fericire, ne sărutam îndelung, cu ochii închişi, şi ne simţeam sîngele înfierbîntat cum se zbătea neliniştit în vine.

In jur domnea o pace deplină, timpul parcă se oprise în loc, deasupra stîncilor fierbinţi, peste apa care se căţăra fără zgomot pe ele şi apoi se întorcea din nou în mare.

Ea deschidea ochii şi soarele parcă răsărea deodată de-acolo. Soarele acesta verde îmi orbea ochii. Apoi simţeam buzele ei arzătoare şi mă lăsam pe stîncă, copleşit de atîta fericire, inundat de valuri calde.

Trupul ei tremura în braţele mele şi-i simţeam zvîcnirea sîngelui tînăr alergînd nebuneşte prin vine.

Petreceam zile-ntregi pe stînci.

Cînd ne încălzeam prea tare, ne aruncam în mare, ne lăsam în voia valurilor ori ne cufundam în adîncuri. Ne cercetam chipurile în cristalele transparente ale apei, iar trupurile noastre se căutau şi acolo, alungite şi înfrumuseţate de reflexele ei. Ne săltam pe oglinda calmă şi lucioasă a mării, ne priveam cu nesaţ, apoi porneam înot spre orizontul depărtat. Înotam fără să ne grăbim, prelungind plăcerea fiecărei mişcări şi gustînd desfătarea minutelor ce se scurgeau încet pe lîngă noi, îndreptîndu-se spre ţărm cu
fiecare val.

Ne întorceam după ele pe stînci şi ne întindeam pe lespezile fierbinţi. Şi liniştea ne învăluia din nou, o linişte nefirească, fără de margini, fără început şi fără sfîrşit. Mîinile noastre se căutau pe suprafaţa aspră, zgrunţuroasă a stîncii. Şi se găseau…

Seara, cînd mirosul de smochine coapte umplea văzduhul, iar prin curţi licărea jarul de mangal şi peştele sfîrîia pe cărbuni, noi ne plimbam pe străduţele înguste şi întunecoase ale orăşelului. Cumpăram cireşe de mare – crevete minuscule – care se topeau în gură, apoi Asea se ducea să cineze cu părinţii ei, în timp ce eu o aşteptam lîngă debarcader.

Dezlegam barca lui bai Panaghi, îi ceream cheia de cu seară şi el mi-o lăsa regulat sub un pietroi, chiar lîngă apă, mă urcam cu Asea în luntre şi o porneam spre insulă.

Aceasta se profila neagră la o distanţă de vreun kilometru şi jumătate, pustie, nelocuită de nimeni, şi doar razele puternice ale farului care se ridica la capătul ei străpungeau ritmic întunericul din jur.

Vîsleam cu mişcări uşoare şi înaintam ajutat de vîntuleţul care se stîrnise din senin, în timp ce în jurul bărcii plescăia apa întunecată. Mirosea a mare, a sare şi-a alge putrede. Pe cerul înalt al verii licăreau stele mari – neobişnuit de clare, de parcă se golise văzduhul dintre noi şi ele.

Am coborît pe insulă, am legat zdravăn barca şi am pornit-o la întîmplare pe întuneric. Nu erau poteci, iarba cosită mirosea a izmă, de sub paşii noştri săreau lăcustele. Le cunoşteam după mişcările uşoare, fîlfîitoare, după salturile lor interminabile. Din celălalt capăt al insulei se auzeau cîntînd greierii. Ţîrîiturile răzleţe ajungeau pînă la noi, estompate şi catifelate. Mergeam unul lîngă altul, vorbeam sărind de la una la alta, discutam despre noi doi, apoi ne întindeam pe iarba înmiresmată. Deasupra noastră clipea în răstimpuri farul.

Ni se părea că ne cunoaştem de cînd lumea, că vom fi întotdeauna împreună, fericirea ne apărea ca un lucru firesc şi logic.

Acele fosforescente ale ceasornicului ne arătau că trebuie să ne întoarcem, şi atunci ne ridicam şi porneam încetişor spre barcă, în timp ce părul ei mirosea a ierburi…

Deseori făceam de gardă la staţia de radio şi atunci toată ziua eram liber.

Uneori, seara, ne aşezam pe o bancă în port şi priveam cum se descarcă peştele din corăbiile care se întorceau din larg. Lăzile pline treceau la cîntar, apoi erau rînduite lîngă biroul bursei, în timp ce din pîntecele vaselor se aduceau alte şi alte lăzi, tone întregi de peşte. Bărbaţii se grăbeau, munceau cu nădejde, veşnic grăbiţi, scoţînd strigăte. Cum predau peştele, motorul duduia din nou, turaţiile creşteau şi corabia se îndepărta în beznă, legănîndu-se cînd pe o parte, cînd pe alta. Luminile catargelor mai tremurau un timp în întuneric, apoi se pierdeau în negură.

Dar într-o zi, Asea a trebuit să plece.

Asta s-a întîmplat pe neaşteptate, cînd aproape că nici nu mai aveam noţiunea timpului, cufundaţi în noi şi contopiţi cu bătaia inimilor noastre.

Cele cinci zile parcă ni s-au scurs printre degete. Maşina Asei apăru pentru ultima oară la cotitura drumului şi, la scurtă vreme, în locul acela nu mai rămase nimic: doar stînci înclinate şi serpentina, ca şi cum maşina niciodată n-ar fi fost acolo, pe şoseaua aceea…

Căsuţele de piatră ale orăşelului se coceau la soarele verii tîrzii. Înşirate pe sub streşini, se uscau pălămidele sărate, care pînă la sfîrşitul iernii aveau să capete o culoare cafeniu-închis. Femeile stăteau tot ca înainte prin curţi, pe scăunelele lor pitice de sub smochinii ale căror frunze începuseră să prindă rugina toamnei. Marea era caldă şi liniştită, iar corăbiile se întorceau necontenit, încărcate cu peşte. Pe caldarîmul de piatră al portului, bărbaţii întindeau plasele la uscat, le atîrnau în pari, iar dopurile de plută sunau înfundat la fiecare atingere.

Mergeam pe străduţele orăşelului, privind bărcile răsturnate, cu urme de smoală pe fund şi cu nume de femei scrise la pupa. La geamuri înfloreau muşcate roşii. Pe pragul de lemn al casei de la cotitura drumului stătea, ca de obicei, Sofia, o fiinţă neajutorată la minte, şi urmărea trecătorii, cu o privire tîmpă. În atelierul de tîmplărie, banzigul vuia strident, însoţit de foşnetul talaşului. Frunzele nucului uriaş din faţa şcolii erau încă verzi şi umbra lui ajungea pînă la jumătatea străzii.

Orăşelul rămînea acelaşi: apele mării erau tot albastre şi pe frînghiile întinse prin curţi se uscau rufele… Copăceii de rodiu creşteau tot aşa pînă la gardurile de piatră… Pe băncile de lîngă căpitănia portului se încălzeau la soare bătrînii, ca de obicei…

Totul arăta ca şi pînă atunci, de parcă Asea nu fusese niciodată aici, nu umblase pe străduţele astea, ca şi cum nimic nu se întîmplase cu noi: nu ne despărţisem, nu ne întîlnisem, ca şi cum n-am fi fost pe lume…

Toamna se apropia cu paşi uşori. Dealurile galbene de nisip din spatele orăşelului îşi schimbaseră culoarea, devenind mai albe. Curînd se porniră şi vînturile. La început cu teamă, dar mai apoi prinseră să bată toată ziua. În orăşel rămîneau din ce în ce mai puţini oameni, plajele erau părăsite de mult, la poarta cinematografului de vară atîrna un lacăt ruginit.

Îi scriam Asei şi ea îmi răspundea la scrisori. Îi povesteam despre munca mea, despre căruţa cu care căram toamna stîlpii din pădurea Strandjei, pe drumurile desfundate, acoperite de frunze moarte. Cum nu se aude nici un zgomot şi cei doi cai aleargă sprinteni, încît căruţa zici că zboară ca pasărea prin văzduh şi roţile se învîrt uşor, fără zgomot…

I-am scris şi despre o întîmplare cînd era cît p-aci să mă omoare explozibilul ostaşilor de la detaşamentele de muncă ce construiau drumul, cum mergeam îngîndurat, venind de la Ropotamo, fără să dau atenţie strigătelor de avertizare, care mi se păreau că vin de departe. Şi abia cînd în faţa mea, la vreo douăzeci de metri, explodase dinamita cu un bubuit asurzitor, împroşcîndu-mă cu bulgări, am înţeles ce-mi strigaseră. Dar era prea tîrziu – îi scriam eu Asei – exploziile se ţineau lanţ, ţîşneau tot mai aproape, fiindcă de obicei ele sînt legate cu fitil cîte cinci-şase, şi m-am pomenit acoperit de ţărînă…

În fiecare zi mă duceam la poştă să văd dacă am vreo scrisoare. Zilele se scurgeau monoton, semănînd ca picăturile de apă, şi eu abia aşteptam sfîrşitul săptămînii. Toamna era pe sfîrşite. Începură să sufle vînturile reci, răscolind frunzele căzute şi străduţele orăşelului rămaseră pustii. Marea deveni verde, apoi cenuşie. Pe coamele valurilor se legănau geamandurile. Departe, către apus, pe unde treceau drumurile maritime, se mişcau alene corăbiile, ce păreau minuscule, cît un punct…

Zilele se scurgeau încet, serviciul militar nu mai avea sfîrşit, şi scrisori nu puteam primi totuşi în fiecare zi.

Beba cea grasă, care locuia în faţa pichetului într-o casă netencuită, cu două etaje şi cu balcon, începu să mă cheme tot mai des ca să-i repar ba fierul de călcat, ba să-i schimb rezistenţa la soba electrică. Mă plimba neîncetat din odaie în odaie, îmi arăta casa ei mare şi se lăuda cu banii pe care-i scoate vara de la turişti.

În timp ce-i reparam fierul de călcat sau beam cafeaua, ea căuta să stea cît mai aproape de mine, mîinile ei se apropiau de ale mele, chipurile ca din întîmplare, dar eu mi le retrăgeam şi Beba se făcea pămîntie. Bătrîna ei mamă se mişca în jurul nostru fără zgomot, ca o pisică albă, uriaşă.

Sosi şi iarna, rece şi plicticoasă, o iarnă fără zăpadă, cu vînturi puternice care-ţi biciuiau faţa. Fabrica de conserve îşi încetă activitatea – n-avea peşte – şi femeile rămaseră fără lucru pînă la următorul sezon. Bărbaţii se adunau la cazinou în jurul sobei aprinse, beau vin şi discutau despre întîmplările de peste an, despre peştele prins şi care cîţi bani a scos astă-vară de la turişti. Îşi aminteau de zilele agitate ale pescuitului de primăvară, cînd unul din vasele lor gonise toată noaptea un banc de peşti şi cum, înainte de răsăritul soarelui, blocaseră cu năvoadele Bosforul. Mare scandal a fost atunci. Turcii şi-au dat seama ceva mai tîrziu, dar tot i-au reţinut şi i-au dus la Istanbul, unde-au rămas cincisprezece zile, în timp ce în orăşelul lor nu mai contenea plînsul femeilor…

Asea îmi scria des, mă întreba dacă mă abat pe la stîncile noastre, pînă la micul golf. Termina fata liceul şi avea destule griji – se pregătea pentru examenul de bacalaureat, iar după aceea pentru Universitate…

Iarna trecea chinuitor de încet, cu ţiuitul semnalelor staţiei de radio, cu soba aprinsă în micul cinematograf al orăşelului, unde vedeam filmele, mereu în aceeaşi ambianţă, ca-ntr-o familie, cu seratele duminicale de la unitatea artileriei de coastă.

Un acordeonist, un trompetist şi un toboşar – asta era orchestra „zdrobitoare“ a artileriştilor, cu care lichidaseră concurenţa tuturor celorlalte unităţi, dotate, în cazul cel mai bun, cu un acordeon sau cu o rablă de gramofon şi trei plăci arhiuzate.

Acolo se îmbulzeau fetele din orăşel şi din satul apropiat, acolo foşneau rochiile lor şi se schimbau poze cu dedicaţiile acelea naive, care după doi-trei ani îţi stîrneau rîsul, dar care atunci ţi se păreau fireşti, ba chiar tulburătoare. Acolo recita versuri blondul marinar Pavlovski – „tuns ras şi frezat“ – cu chica sa impresionantă şi cu o privire zeflemisitoare, în timp ce fetele, cu obrajii în flăcări, ascultau pînă cînd venea din nou rîndul trompetei.

Tinerii din orăşel nu rămîneau pe uscat. Ei navigau cu vasele prin lumea largă şi dădeau semne de viaţă cu cîteva rînduri scrise strîmb pe cîteo ilustrată din Japonia sau Gibraltar, din Mexic sau Spania. Alţii navigau pe rutele interne apropiate, pînă în Uniunea Sovietică, dar, oricum, tot treceau la o distanţă de mulţi kilometri de orăşel, deci destul de departe, în imensitatea rece de ape.

Şi fetele se simţeau singure, neglijate în timpul verii şi părăsite în zilele lungi de iarnă.

Ele se întorceau devreme în bătrînele căsuţe de lemn, cu scări scîrţîitoare şi poze îngălbenite pe pereţi, cu inevitabilul mileu de dantelă deasupra scrinului, în odaia aranjată cu migală şi se aşezau plictisite la fereastră, nemaiştiind ce să facă. Afară ziua se stingea lent şi întunericul umplea pervazul ferestrei. Deschideau aparatele de radio, străduindu-se să-l asculte, încercau să-şi înăbuşe gîndurile de viitor, venite pe neaşteptate.

Bătrînele mame le priveau cu ochi înţelegători, se învârteau în jurul lor, le pofteau la cină, apoi se aşezau pe pat şi tăceau, cu mîinile adunate în poală.

Fetele îi învăţau pe soldaţi cîntece greceşti, în care cel mai des răsuna cuvîntul „sagapo, sagapo“. Ei le învăţau fără mare greutate, dar asta nu schimba nimic, totul rămînea ca mai înainte.

Pe atunci, seratele duminicale, zgomotoasele noastre serate, cu acordeon, trompetă şi tobă, însemnau foarte mult pentru noi.

Dar mai plecau şi fetele.

Oricît de dragi le erau locurile natale, casele, uliţele copilăriei şi marea albastră, ele se căsătoreau cu soldaţii şi plecau spre oraşele şi satele lor depărtate, iar mamele plîngeau cu ochii secaţi de lacrimi. Doar umerii le mai tremurau în singurătatea pustie a vechilor odăiţe de lemn, cu poze îngălbenite pe pereţi şi cu gutuia pe mileul de dantelă de pe scrin.

Din cînd în cînd, în orăşel se întorcea vreun marinar de cursă lungă. Trecea în haine străine pe străduţele pavate cu pietre mari, îşi aprindea ţigara cu bricheta ornată cu femei goale şi bea două-trei zile la cazinou, în jurul sobei, cu bărbaţii, care-l ascultau cu interes şi respect, povestind întîmplări din porturi îndepărtate. Lenevea cîteva zile în casă, pe patul înalt de fier, apoi îl apuca o plictiseală de moarte şi pleca la Burgas, unde îşi petrecea restul concediului.

La sfîrşitul iernii, Beba cea grasă a renunţat să mă mai cheme la reparatul fierului de călcat. Maică-sa dăduse cu chirie una din odăi, în care se instalaseră doi ofiţeri de marină, proaspăt absolvenţi ai şcolii navale, repartizaţi în orăşel. De la ferestrele care străluceau pînă noaptea tîrziu, se auzea gramofonul şi rîsul Bebei.

Primăvara năvăli în oraş împreună cu vînturile, schimbînd culoarea dealurilor nisipoase. Portul se însufleţi. Bătrînii pescari îşi vopseau bărcile, pregătindu-le pentru pescuitul de primăvară, motoarele duduiau tot mai des pe vasele pescăreşti. Terenul din faţa portului se umplu din nou cu năvoade. Pe crengile copăceilor de rodiu apărură frunze verzi, marea deveni neobişnuit de albastră, de parcă cineva schimbase peste noapte apa. Văzduhul se limpezi, se făcu transparent şi adînc. Pe acoperişurile caselor se iviră pescăruşii.

Scrisorile Asei continuau să sosească, dar, ce-i drept, nu chiar atît de des ca la început. Scria că se pregăteşte pentru bacalaureat, că are prea multe griji, că timpul nu-i ajunge deloc şi că, de o lună încheiată, n-a mai fost nici măcar la cinematograf…

Vremea trecea încet. Cu cît se apropia luna iunie, perioada examenelor de admitere în facultăţi, cu atît mai tare mă cuprindea nerăbdarea. Citeam din ce în ce mai mult pentru examene în timpul meu liber, dar printre rînduri, printre propoziţiile nemţeşti, apărea chipul Asei, licăreau luminile farului din nopţile noastre petrecute pe insulă, ardeau felinarele acelei prime nopţi, cînd fusesem cu barca pe Ropotamo să vedem nuferii…

Îmi închipuiam întîlnirea noastră la Sofia, zilele cînd vom fi împreună, şi cercetam nerăbdător calendarul.

A sosit, în sfîrşit, şi luna iunie, şi iată-mă călătorind de data asta spre capitala ţării, unde mă aştepta examenul…

Traducere de Mihaela Deşliu şi Valentin Deşliu